Bucătăria răzeșilor găzari
Viața răzeșilor găzari se concentra în mod obișnuit în încăperea principală a locuinței, elementul central fiind cuptorul cu vatră și horn. Aici se nășteau și poveștile în ceasurile de tihnă, mai cu seamă iarna, dar se pregătea și hrana cea de toate zilele. Măsuța rotundă cu trei picioare, scăunelele, străchinile cu lingurile de lemn și alte vase de ceramică, ceaunul pe pirostrii, covețile și ale obiecte necesare în bucătărie constituind inventarul tradițional păstrat până în zilele noastre.
„Cei mai mulți dintre ei nu mănâncă nici măcar pâine, ci macină mei din care coc în spuză caldă sau în cuptor plăcinte sau terci pe care îl mănâncă cu lapte sau cu brânză și sunt mulțumiți. Toți au râșnițe de mână în casele lor; ei macină în fiecare zi făină proaspătă atât cât le trebuie pe o zi” (Erasmus Heinrich Schneider von Wiesmantel, 1711-1712).
Românii din Moldova „nu se dau înapoi niciodată să dea de mâncare și găzduire unui oaspete și-l adăpostesc fără plată timp de trei zile împreună cu calul său. Pe străin îl primesc cu fața voioasă, ca și când le-ar fi frate sau altă rudenie. Unii așteaptă cu masa de prânz până la al nouălea ceas din zi și, ca să nu mănânce singuri, își trimit slugile pe ulițe și le poruncesc să poftească la masă drumeții pe care îi întâlnesc.” (Dimitrie Cantemir)
„Moldovenii sunt mai ospitalieri decât muntenii și decât alți români (…). În Moldova poate un călător călători fără niciun ban în pungă (sine viatico). Pâne, caș, ceapă, lapte și alte asemenea, ce are omul la casa sa, cu drag le împărtășește călătorilor. Totuși, într-atâta întru cât călătorul se poartă cum se cade, că de nu, capătă mai lesne decât de mâncare pumni zdraveni și bătaie cu bățul”. (Marco Bandini, 1646 – în călătorie prin satele de pe Valea Tazlăului Sărat: Lucăcești, Moinești, Șesuri, Măgirești (Satul de Gios), Stănești, Solonț).
„Nici un sat sau târg nu are vreun han ci fiecare casă este loc de găzduire, și în aceasta sunt vrednici de laudă moldovenii, că primesc oaspeți fără plată și îi ospătează generos cu bucatele pe care le mănâncă ei înșiși: și mai ales pe cel care cunoaște limba stăpânului casei.” (Paul Beke, iezuit ungur, 1644).
Femeia, soția răzeșului găzar, asigura/ pregătea nu numai hrana zilnică ci și toate cele necesare confecționării materialelor pentru îmbrăcămintea ei, a soțului și copiilor; uneori, surplusul, era valorificat în iarmaroacele de peste an în zonele apropiate. Centrul acestei încăperi care ilustrează ocupațiile casnice ale femeilor este războiul de țesut/ stativele, precum și ale piese necesare: sucala, vârtelnița și altele asemenea.
Răzeșul găzar – moștenitorul Oamenilor Măriei Sale, răsplătiți de Domnii Țării Moldovei cu pământuri pentru credința și fidelitatea lor – asigura prin munca sa (la pământ, la pădure, în gospodărie, dar și „pe drum”- comercializând sare, lemn, dar mai cu seamă gaz și păcură) toate cele necesare familiei sale. Preocuparea principală a răzeșului găzar (proprietar de pământuri și comerciant de gaz și păcură) era munca pământului – vara și cărăușia – iarna, comercializând bogății dăruite de Dumnezeu din veac locuitorilor de pe Valea Tazlăului Sărat.