Mărturiile răzeșilor găzari din satele comunelor Măgirești și Poduri, județul Bacău, sunt edificatoare în ceea ce privește aria impresionantă în care aceștia călătoreau, ducând cu ei nu doar mărfurile (în special păcură și gaz, dar și sare, lemn, var ș. a.) în căruțele cu cai și cu boi, ci și experiențe de viață de pe Valea Tazlăului Sărat, „îmbogățindu-se” în același timp cu ceea ce vedeau/ cunoșteau, își însușeau de la comunitățile umane din cele mai îndepărtate zone ale spațiului românesc: Moldova, Bucovina, Basarabia, Dobrogea, Cadrilater, Muntenia, Banat, Transilvania, Maramureș. Începutul exploatării păcurei cu mijloace mecanizate (sec. al XIX-lea) a făcut ca satul Moinești să se dezvolte exploziv, devenind și un centru în care răzeșii își aduceau mărfurile lor, aprovizionându-se însă și cu produsele diverse aduse de comercianții evrei, în special, din țări depărtate.
„În Moldova se află munți întregi care, dacă dai la o parte scoarța de pământ de deasupra se dovedesc a fi cu totul de sare (…). În Tazlăul Sărat, aproape de satul Moinești, în ținutul Bacăului, tâșnește dintr-un izvor păcură amestecată cu apă, pe care țăranii noștri au obicei de o folosesc la unsul osiilor de la căruțe; ei zic că este mult mai bună pentru nevoile casei decât rășina pe care o scot din copaci, dar numai dacă este deosebită de apă”. (Dimitrie Cantemir, Descrierea/Moldovei)
Pe Valea Tazlăului Sărat, „apele țâșnesc din vinele pământului cu o coloare transparentă și, după un scurt timp, iau colori foarte diferite, când precum curcubeul, când ca aerul colorat la răsărit sau la apus de către soare; ele se varsă într-un șanț făcut anume pentru acest scop și în curând coloarea degenerează puțin câte puțin într-o negreală cleioasă, care e foarte bună pentru uns osiile căruțelor; românește se cheamă pekura (păcură), ungurește deget, latinește axungia” (Marco/Bandini,1646).
„Și mai izvorăște în această regiune (Între Siret și Transilvania, pe Valea Tazlăului Sărat) un fel de păcură (Teer) ca dintr-un izvor și este transportată în toată țara precum și în alte țări vecine. Este mai groasă decât uleiul și este folosită la unsul roților, la prelucratul pieilor și la altele de acest fel. Aceste izvoare îi revin de asemenea Domnului” (Erasmus Heinrich Scheieder von/Wiesmantel,1711-1712).
„Pasul numit al Ghimeșului, prin care se merge din Transilvania în Moldova, este din toate pasurile drumul cel mai lesnicios pentru trăsuri, deoarece se poate călători mereu pe vale de la granița Transilvaniei până la Dunăre. De la graniță ajungi întâi la satul Comănești pe valea râului Trotuș la o depărtare de o zi de drum. Acesta este locuit numai de așa-numiții plăieși care păzesc trecătoarea: acolo se află și vama Moldovei; și deoarece în acest loc se sfârșesc munții care îngustau până aici valea, s-ar putea face acolo o întăritură bună, mai ales că la stânga este un drum lateral care ocolește un munte mare prin satele Văsâiești și Moinești (N.B. La satul Moinești țâșnește din pământ un fel de noroi gros, unsuros, numit de localnici păcură, care se folosește la unsul carelor și se vinde uneori) și care jos, la vărsarea râului Tazlău în râul Trotuș, se unește cu drumul principal, după ce merge însă mai înainte de la satul Moinești pe Valea Tazlăului Sărat, apoi pe râul Tazlău la vale; și la o jumătate de zi de drum de la acest râu Tazlăul, se află târgul Bacău pe Bistrița (…). La două ceasuri de la satul Comănești numit mai sus, se află pe drumul principal Târgul Ocna, unde se găsesc ocne, iar pe distanța dintre ele sunt satele mici Dărmănești și Dofteana”. (ing. militar, maior, colonel I.C.Weiss, 1737).
La începutul secolului al XVII-lea, dar, desigur, și mai înainte, petrolul se extrăgea prin gropi sau băi, deoarece țițeiul (păcura) ieșea la suprafață. Cele mai multe gropi sau puțuri, aproximativ 50, se aflau, în 1832, în zona Tazlăului Sărat, din care Răzeșii Găzari scoteau în medie 280 vedre, reprezentând circa 50% din producția Moldovei. Aceste puțuri, numite hecne, erau săpate manual, pereții fiind căptușiți cu nuiele, adâncimea medie fiind de 30-50 metri, dar în unele zone ajungeau și la 250 metri. În curtea pavilionului exterior al muzeului există o astfel de hecnă, fiind o reconstituire de Dumitru Foltea.